Maestrul Adrian Păunescu a plecat dintre noi. Dumnezeu sa il odihneasca

Moartea unui poet nu-i un moment prea fericit, mai ales cînd este vorba despre Adrian Păunescu, un tip vulcanic, care nu prea a ştiut cum să-şi managerizeze talentul şi a sfîrşit pe un pat de spital. Sigur, şocul cel mai mare va fi simţit de familie, de fata lui care îl iubea foarte tare. Rămîne acum sarcina istoricilor sau istoricilor literaturii române ca să-i stabilească rolul jucat în istoria contemporană, au fost deja analizate poeziile sau cîntecele cenaclului Flacăra, un fenomen de manipulare a maselor, un fel de Flower Power cu voie de la Securitate, de Guerrila Marketing al valorilor comuniste, iar bieţii tineri s-au lăsat duşi de nas, le-a fost speculată nevoia de libertate. După 90 fenomenul Piaţa Universităţii s-a molipsit şi el de acest folkism, poate că oamenii nu aveau un alt model mental, iar lozincile strigate în timpul Revoluţiei desculţilor din 1989 erau uneori chiar versuri din poeziile sale, intrate în folclor.

 Poeziile adevărate le-a scris la începutul carierei, în primele cinci volume, după aceea s-a lăsat manipulat şi a devenit o rotiţă din sistemul de propagandă al regimului Ceauşescu, Partidul Comunist i-a dat în grijă conştiinţele tinerilor care veneau la acele spectacole, iar după marea revoltă populară a devenit o figură marcantă a partidului nou creat de Ion Iliescu şi un fel de stegar simbolic al comunismului pierdut. Şi-a făcut un soi de autodafe televizat declarind intr-o emisiune de a lui Tatulici ca e un porc, iar tinerii taranisti i-au agatat un cap de porc in fata portii casei. Amicul lui, Eugen Barbu, i-a scris un pamflet publicat postum si intitulat “Folkul şi porcul”, în care îl făcea praf pur şi simplu, înşirînd tot felul de zvonuri şi trăsnăi care au circulat pe seama sa. Prin anii 90 a devenit om de televiziune şi a realizat multe talk-showuri, şi a încercat să-şi readucă imaginea de mare poeta vates de dinainte.
 Stilistic, era un amestec de Allen Ginsberg şi Maiakovski, S. Esenin şi Frank O Hara, ar fi putut fi un Vîsoţki, dar a schimbat tabăra, a mutat poezia pe scenă, a vrut să o transforme într-un spectacol de masă, atît de drag propagandei comuniste, care şi-a dat imediat seama de imensul potenţial şi l-a acaparat din primul moment, lui îi plăceau luminile rampei, era un actor ratat, “un biet actor”, un histrion, a scris mii de poeme mai mult sau mai puţin biografice, ultimul pe patul de spital, era şi un foarte bun versificator, avea geniu verbal, acum ar fi putut deveni copywriter, putea scrie un poem aproape despre orice, s-a întors la epoca lui Hugo sau Alecsandri, care scriau de zor poezii pe evantaiul unor doamne, foarte multe dintre versurile lui erau strict ocazionale, dedicate unor persoane la care ţinea, avea în cap un dicţionar imens de rime, din acest motiv în opera lui există un imens balast poetic. Izvorul lui poetic bolborosea tot timpul, scotea tot timpul metafore, tropi diferiţi, făcea parte din acea lume eminesciană care “gîndea în basme şi vorbea în poezii”. L-am urmărit la emisiunea Naşul, cred că a fost ultima lui apariţie televizată, se vedea că face un efort să vorbească, tuşea groaznic, aş putea spune că şi-a trăit şi viaţa şi moartea pe ecran.
 În emisiune a născut o singură imagine frumoasă, îi povestea lui Radu Moraru că îşi iubeşte patria şi că în timp ce stătea la Chicago cu o bursă se gîndea la ţara lui şi îi venea în minte o singură imagine, cea a zăpezii care cădea pe crucea de pe Caraiman, o metaforă superbă, pe care a trecut-o într-un poem al dorului de casă. Suna ca un testament literar, ai fi spus că vrea să-şi ia adio de la ţara lui. Adrian Păunescu era un poet al iernii, a temei de frig, un poet meteosensibil, un fel de Ovidiu exilat la pontul Euxin, un fel de Robert Frost al poeziei române, şi un poet care l-a rugat pe moş Gerilă ca să i-l aducă înapoi pe moş Crăciun, un poet care s-a bătut cum a ştiut el mai bine pentru conservarea identităţii noastre culturale sau naţionale, uneori strecurînd şopîrle alteori preamărind pe liderii politici ai vremii.
 A inventat revista Flacăra, unde a făcut un fel de şcoală de jurnalism autohton, le-a dat contur rebusiştilor, s-a implicat în mitul marii iubiri fotbalistice din jurul Craiovei maxima, prima echipă de fotbal de la noi cu rezultate europene, în Flacăra a pus accent pe jurnalismul de investigaţie, atîta cît era voie pe atunci, dar a făcut şi unele concesii regimului căci nu era almanah care să nu aibă vreo 20 de pagini consacrate lui Ceauşescu cu poze ale marilor sale ctitorii, îmi pare rău că nu am păstrat aceste mărturii, am fost obligat să le arunc din cauza lipsei de spaţiu în bibliotecă. Personal pot spune că eu nu am fost niciodată la cenaclul lui, eram copil şi nu-mi plăcea din cale-afară muzica folk, sigur ascultam acele cîntece la radio, unele erau simple preluări, cred că a adaptat o melodie celebră a Allei Pugaciova, Arlekino, uneori copiii le ştiau pe dinafară, cîntau melodiile Tatianei Stepa, a lui Nicu Alifantis, Florian Pittiş, Victor Socaciu, etc. etc. dar cînd am revăzut acel documentar despre turneele lor prin ţară mi s-a părut că nu aveau cine ştie ce instrumente muzicale, aveau nişte difuzoare construite de ei din nişte lăzi, nişte sintetizatoare de te apuca rîsul, cred că nici amatorii din ziua de azi nu mai cîntă pe la nunţi cu asemenea scule.
Cred că dacă nu ar fi existat Adrian Păunescu acel cenaclu, imaginea sărăciei nostre naţionale, nu ar fi durat nici măcar o zi sau două. Este adevărat că a descoperit o serie de artişti, care s-au depărtat de el, şi-au găsit propriul lor drum. Cenaclul Flacăra era din punctul de vedere tehnic doar o improvizaţie iar acest lucru s-a văzut mai ales în acel spectacol de la Ploieşti, cînd 5 tineri au fost ucişi şi alţi o sută au fost răniţi de un accident stupid, care ar fi putut fi evitat dacă poetul ar fi fost lucid.  Pentru acele zece douăzeci de poezii adevărate, pentru cele cîteva metafore extraordinare, el va rămîne un poet generic al unei cauze pierdute, al unei generaţii fără şanse, fără salvare. Păcat de atîta talent irosit, aruncat la gunoi cu nonşalanţă şi cu o inconştienţă tipică pentru el. Dumnezeu să-l ierte!