Câţi dintre noi nu acceptă că au în vocabular sintagma “am nevoie” mai des prezentă decât oricare alta? Eu accept că spun des că am nevoie de câte ceva, uneori chiar poate atât de des încât uit să mai iau o pauză. Ce se întâmplă defapt? Defapt aşa trăiesc, formându-mi un am nevoie, pornesc către el după cum mă duce bibilica şi sufletul. Ajung să observ că regăsesc o simplitate în idee şi mai exact un patern regăsit la infinit şi parcă oricâte aş face, totul se repetă. Vorbesc despre posibilităţi, căci la asta se rezumă o acţiune dacă e să nu o discut după ce este înfăptuită ci înainte. Alegem din posibilităţi, acţiunea porneşte, acel am nevoie prinde un contur, noi urmăm un drum şi tot aşa mai departe.
Am văzut că unii nu cred că superstiţiile sunt adevărate, ba chiar am dat de unii care consideră că sunt nişte jocuri de copii. Nu mi-am propus să nu le spun nimic, iar dacă i-aş întâlni nu cred că aş face-o, dar totuşi alături de cei care citesc, şi egoul meu în special, voi face un joc al logicii pe baza ipotezei că superstiţiile sunt adevărate, ceea ce din context e un paradox al definiţiei (după cum spune dexul limbii române - Definite superstitie)aşadar e pe gustul meu căci tare mult îmi plac mie definiţiile oamenilor.
Să spui că superstiţiile sunt adevărate, este o înscenare ce o poţi face raţiunii, care cel puţin probabil, ar trebui să spună nu. Prea puţin probabil să fie o superstiţie neadevărată căci tot un fel de definiţie, indirect ,susţine ipoteza că superstiţiile sunt adevărate. Mă refer la faptul că puterea gândului face minuni, miracolele pe care le pot face nişte vorbe sau atitudini asupra unor picuri de apă, faptul că pământul e rotund este o definiţie ce în trecut a fost superstiţie.
Confund oare superstiţia cu neadevărul? Nu, ci leg ideea de o altă sintagmă, anume , contează să crezi! O superstiţie, logic nu are nici o valoare dacă eu sau tu nu vorbim de ea, căci ceea ce nu ştim şi nu definim pentru noi nu există, nu? Din nou o afirmaţie logică, adică extratereştrii doar ipotetic vorbind nu există pentru cei ce nu i-au văzut ci au auzit de ei, dar totuşi pentru cei care i-au văzut există. Cu siguranţă şi superstiţiile pornesc de la aceeaşi treabă, unii au trăit alţii nu, cei care au spus mai departe la un momendat din diferite motive nu au mai fost crezuţi (fie din vina lor fie din vina ascultătorilor, adică depinde şi cum au transmis mesajul).
Până acum mie îmi pare logic că superstiţiile există şi sunt adevăruri, dar să continui cu definiţiile.
O superstiţie prinde contur cam prin copilărie, de obicei ele fiind transmise de părinţi copiilor sau ei singuri le aud de la copii mai mari, alte rude sau prieteni, care datorită celor ca ei, omenirea păstrează unele manifeste de acum sute sau mii de ani. În evoluţie aşadar, ajungem la punctul în care auzim şi apoi în punctul în care spunem mai departe. Dacă ajungem în punctul în care auzim din nou, dar nu mai credem că nu mai suntem copii, şi nu mai spunem mai departe, însemnă că superstiţiile nu mai există dacă am crescut?
Oamenii acum nu mai ţin minte cum e să fii pur şi sincer ca un copil, şi poate unele superstiţii sunt neadevăruri, dar mulţi ar trebui să cunoască faptul că ele prind putere prin credinţă căci cuvântul fără energie de la noi oamenii nu are putere.
Nu contează dacă cineva crede sau nu crede, doar dacă vrea să folosească superstiţia asupra propriei sale fiinţe. În general, psihologic vorbind acum, o neacceptare de oricare ar fi ea are un corespondent în noi înşine; acest corespondent se poate regăsi într-un moment de transformare din trecutul nostru.
Cu alte cuvinte, ca să închei, dacă vrei ca o superstiţie să fie adevărată, trebuie să crezi în ea cu toată puterea ta interioară şi să îi dai timp cât are nevoie ca să se materializeze căci la asta se rezumă viaţa noastră în stadiul ăsta, să materializăm “tot ce zboară”.
Iată că fac legătura şi cu viitorul apropiat, cum că evoluţia noastră va fi dată de un nou mod de a trăi, anume, să renunţăm la a mai materializa (lucru care este încet pentru că depindem de două variabile, de timp şi de spaţiu) şi să începem a folosi fără să mai alăturăm acţiunilor noastre, dorinţa de posesie, de a avea, care din păcate nu este valabilă la noi oamenii doar pentru bunuri ci şi pentru alţi oameni …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu